Recenzii

Recenzie Sora vitregă de Jennifer Donnelly

  • Titlu: Sora vitregă
  • Autor: Jennifer Donnelly
  • Nr. pagini: 448
  • An apariție: 2020
  • Editură: RAO
  • Disponibilă: aici!

    Cu toții am auzit cel puțin de povestea Cenușăresei, poveste ce prezintă atât de multe variante… de la cea Disney și până la cea a fraților Grimm. Unele variante sunt mai drăguțe, altele mai brutale, însă toate transmit același mesaj: răul este întotdeauna învins.

   Pentru toți cei care au simțit măcar o dată că nu sunt de ajuns

    Dar oare ce reprezintă acel rău și cum a fost creat? Care sunt factorii ce au produs dezumanizarea și au întărit cruzimea personajelor negative? Merită acestea izbăvirea?

    Nu cred că am mai întâlnit până acum o carte care să facă dreptate personajului negativ. Deși, mereu m-am întrebat dacă s-au născut cu acea răutate sau au dobândit-o pe parcurs.

    Nimeni nu a vrut sau încercat să umanizeze antagonistul. Poate ne este mai ușor să acceptăm și să  judecăm răutatea ca pe o caracteristică înnăscută, mai ales atunci când nu cunoaștem durerea, frustarea, nedreptatea și împovărarea ce se ascund în spatele acesteia.

    Astfel, nu regretăm când vedem personajele negative pedepsite barbar, schingiuite, abandonate sau chiar omorâte. Considerăm că își merită soarta și uităm că, la rândul nostru, într-un moment de slăbiciune, putem lăsa liberă partea noastră de umbră și putem deveni un antagonist în povestea cuiva.

Cărțile de istorie spun că regii, ducii și generalii încep războaie. Să nu-i credeți. Noi le începem, eu și voi. De câte ori întoarcem spatele păstrăm tăcerea, nu intervenim, ne purtăm frumos.

    De mic copil am adorat filmele Disney. Am trăit basmele citite de mama la culcare, le-am adus la realitate cu ajutorul imaginației și entuziamului copilăriei.

Totuși, nu am fost de fiecare dată Albă ca Zăpada, Aurora sau Rapunzel. Nu. Mă fascinau în mare parte personajele malefice și am empatizat de când mă știu cu ele. Nu am găsit motivul potrivit pentru a le disprețui.

   Și, probabil precum mine, sunt multi alții care s-au gândit dacă nu cumva exilul a transformat-o pe Ursula în vrăjitoarea malefică, dacă nu cumva căpitanul Hook era gelos pe tinerețea și magia lui Peter sau dacă nu cumva surorile vitrege au fost constrânse de educația și ura indusă de propria mama să se poarte astfel.

    Pot spune că această lectură mi-a satisfăcut dorința de a vedea ce se află în spatele personajului negativ, cum se poate acesta ridica din propria cenușă, scuturându-și funinginea răutății de pe el. Să se tranforme în cineva cu totul nou odată cu  realizarea greșelii.

Există magie în lumea asta tristă și aspră. O magie mai puternică decât soarta, mai puternică decât norocul. Și se vede în cele mai neașteptate locuri.

    O să încep cu singurul lucru care nu mi-a plăcut, pot să vorbesc o zi întreagă despre tot ce mi-a plăcut. Pentru mine finalul a fost minusul cărții, prea brusc, prea fantezist. Nu pot găsi motivul exact. Însă, în contrast cu restul lecturii și cu temele abordate în aceasta, el mi s-a părut că nu este tocmai pe același fir. În rest nu am ce comenta.

    După cum am tot  spus, am o slăbiciune pentru mituri și legende, pentru orice creează o aură de misticism, iar cartea asta nu m-a dezamăgit.

    Ce se întâmplă când norocul face un pariu cu soarta, iar la mijloc este prins nu tocmai cel mai just muritor?

     Ideea asta mi s-a părut una genială. Eram familiarizată cu ursitoarele din mitologia greacă, dar conceptul de noroc a fost ceva cu totul nou. Nu, nu reprezintă numai norocul pe care îl primim întâmplător, ci este combinat cu cel pe care îl creăm noi.

    Am adorat ideea omului căruia i se dau câteva frânturi de *noroc* sau în care se încrede cineva și astfel își modifică destinul. Întrebarea mută pusă de autoare este: oare poate un simplu om să își schime soarta? Întrebarea este valabilă și pentru noi, cititorii.

–Unii  i-ar spune noroc. Eu? Aș zice că e ursită.

    Personajul prins în mijlocul acestei cacealmale este chiar Isabella, sora vitregă și urâtă a Cenușăresei. Este cea care, datorită așteptărilor și iluziilor forțate asupra ei de către mamă, își taie degetele de la picioare pentru a se potrivi în condurul de sticlă.

    Planul este aproape perfect, însă viziunea noii ei vieți: într-un palat rece, alături de un bărbat a cărei inimă nu îi aparține, nu îi surâde. Aici am putut vedea pentru prima oară spiritul ei, conjuncturile care au adus-o în această situație și distanța imensă dintre cine este acum și fata pe care a lăsat-o de mult în urmă.

    După cum bine știm, piciorul va sângera, șarlatana va fi descoperită. Porumbița anunță că mai este cineva, Cenușăreasa apare și își găsește adevărata iubire. Dar ce se întâmplă după? Ce se alege de cele 2 surori, Isa și Tavi, și de mama lor?

    Mama cade într-o depresie atât de urâtă, încât își pierde mințile, iar cele două surori încearcă cât pot de bine să supraviețuiască atât lipsurilor financiare, cât și judecății oamenilor, ocărilor și batjocurii.

   Isabella este o luptătoare, îndură cât poate de bine insultele, dar totul se dovedește a fi prea mult. Astfel, încearcă să ceară ajutorul pomului unde și Cenușăreasa a facut-o

Isabelle avea o voință puternică.

Nu știa că acesta era un lucru bun pentru o fată, fiindcă toți îi spuseseră mereu că era un lucru cumplit. Toți spuneau că o fată cu o voință puternică avea să sfârșească prost. Toți spuneau că voința unei fete trebuia să se plece în fața dorințelor celor care știau ce era mai bine pentru ea.

Isabelle era tânără, avea doar șaisprezece ani; încă nu învățase că toți erau proști.

    Acolo este întâmpinată de zâna cea bună, care nu arată chiar ca o zână. Ea este săbatică și în ton cu natura. Află că inima ei a fost secționată în 3 bucăți, pe care ea le-a pierdut, și că aceasta nu o poate ajuta până nu își va găsi singură ceea ce lipsește.

    Este o poveste despre redescoperire, despre lupta cathartică pe care o ducem fiecare și despre iertare.

    Fiecare soră are pasiunile proprii. Octavia este pasionată de știință, de matematică și de inventat lucruri. Isabelle, în schimb, este o luptătoare aprigă și încăpățânată, care refuză să îngenuncheze în fața sorții, dar care își ignoră calitățile, tânjind după frumusețea și bunătatea Ellei. Se aruncă în acest fel într-un labirint al disperării.

    Autoarea reușește să folosească extrem de dibace acoperirea pe care o conferă acest basm. Implementează cu ajutorul lui mult mai multe teme de o importanță deosebită.

De ce tânjim după ce are celălalt și nu valorificăm ceea ce deținem?

De ce aspectul ne definește imaginea în ochii publicului, și totodată în mintea noastră?

De ce o fată nu ar putea fi ceea ce își dorește să fie?

De ce judecăm fără să cunoaștem întreaga poveste?

     Eu aș putea continua la nesfârșit, însă am depășit de mult limita de cuvinte. Dacă vrei să afli deznodământul pariului, finalul călătoriei Isabellei pe meleagurile întortocheate ale cunoașterii de sine, care sunt experimentele Octaviei, te încurajez cu drag să citești cartea.

Sunt creaturi fragile, condamnate, mai oarbe decât viermii, dar mai curajoși decât zeii.

    Nu te lăsa înșelat de suprafață. Intră în substraturile celor povestite și descoperă adâncimile întunecate ale continuării basmului mult iubit.

Este posibil să îți placă și

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *