Recenzii

Recenzie „Magicianul” de John Fawles

Recenzie „Magicianul” de John Fawles

Amestec de Bildungsroman, filosofie, mitologie si literatura, „Magicianul”, aparut in 1966 si revizuit in 1977, este o adevarata sarbatoare intelectuala, dar si o descatusare a pornirilor erotice. In acest roman, mai mult decit in oricare alta proza a sa, Fowles isi dezvolta teoria manipularii. Intr-o mirifica insula greceasca, personajul central, tinarul profesor englez Nicholas Urfe, este supus de catre stapinul nedeclarat al locului unei serii elaborate de puneri in scena care-l farmeca, il subjuga si, in final, il educa. Magie si psihanaliza, erotism si initiere, apoi amara constientizare a pierderii – datorita egoismului – singurei fiinte care l-a iubit sint incercarile prin care trece Nicholas. „Punerile in scena din «Magicianul» se extind si asupra istoriei, a legendei si mitului, explorind diferite forme de divinitati, de perspective reale si imaginare (nu se poate trasa o granita intre cele doua, la Fowles) care limiteaza pina la negare libertatea umana“.


James Gindin

*Recenzie*

Să vorbești despre o carte atât de complexă e dificil, e aproape copleșitor, pentru că sincer, nici nu știu de unde să încep. Când mă gândesc la această carte, mă gândesc totodată și la mister, la o psihologie desăvârșită și la ceva atât de profund, încât îți face pielea de găină.

Am început această carte având ceva așteptări, însă nimic nu m-a putut pregăti de fapt pentru ceea ce avea să urmeze. O combinație atât de fascinantă între o poveste de iubire cel puțin complicată, între istorie și între tumultul interior de autodescoperire. Trebuie să recunosc, a fost o carte dificilă, greu de parcurs cu siguranță, însă totul se merită, fără îndoială. Primele 150 de pagini, poate chiar 200, deși era totul foarte intrigant și interesant, le-am citit destul de greu, luându-mi considerabil mai mult timp per pagină, ca de obicei, lucru care era și relativ frustrant, când vedeam cât de greu se adună paginile citite și obișnuită să devorez cărți și pagini cu nesăț și cu o viteză de care sunt mândră. Nu a fost cazul și acum, însă e puțin spus că s-a meritat.

„-Morții trăiesc. (…)

-Cum adică trăiesc? (…)

-Prin dragoste.”

„Cauza existenței în general, a existenței tale sau a mea, a existenței tuturor zeilor este opera hazardului, pur și simplu a hazardului.”

Totul începe în Londra, la o petrecere când Nicholas Urfé, un tânăr provenit dintr-o familie cu care niciodată nu s-a înțeles și al cărui tată a fost militar, o cunoaște pe frumoasa australiancă Alison, pe care dintr-o necesitate, o invită să facă duș în apartamentul său, dat fiind că baia din apartamentul ei era „invadată”. Așa începe povestea celor doi, Alison fiind chiar pe punctul de a se logodi la acel moment cu un bărbat pentru care nu simțea nimic și care la rândul lui nu o iubea. Povestea lor nu a fost niciodată totuși clasică, încărcată de acea timiditate cu care iubirea se arată de fiecare dată, și nici presărată de acele momente pline de declarații care tind, mai mult sau mai puțin, spre eternitate. Povestea lor a fost zbuciumată, fizică și ulterior morală, brutală, într-un sens metaforic, și mai apoi cu o aromă de tandrețe. Într-un final, Alison se angajează ca stewardeză, iar Nicholas primește un post de profesor de limba engleză în insula Phraxos, Grecia, loc de care se îndrăgostește și care îl face să își piardă rădăcinile.

Aici, Nicholas va descoperi și explora Zona de Așteptare, așa cum a numit-o profesorul de engleză de dinaintea sa și astfel, va intra într-o lume complicată a misterului, unde psihologia este extrem de atent studiată spre a fi folosită într-o serie de șiretlicuri extraordinare.

Pot spune că întotdeauna am găsit fascinant modul în care scriitorii oferă, lectorilor, șansa de a fi singurii care cunosc adevărul, creându-ți un sentiment de falsă importanță că spre deosebire de „compatrioții” tăi, martori ai acelorași întâmplări, însă ceva mai direct, personajele, tu cunoști adevărul gol-goluț și poți vedea în spatele minciunilor și gesturilor menite să inducă în eroare. John Fawles nu oferă totuși acest lucru. Te lasă singur și trist pe o plajă din Grecia, confuz și cu mii de întrebări, a căror răspuns nu îl știe nimeni decât bătrânul „magician”. Alături de personaje trebuie să pornești în deslușirea labirintului și nu de puține ori vei descoperi că ai dat de o înfundătură, că intuiția ta a fost „studiată” și că ești parcă împiedicat să afli adevărul, exact ca personajul alături de care te afunzi prin labirint. Această tehnică, te lasă descoperit în fața unor serii de acțiuni pe care sub nici o formă nu ai cum să le anticipezi. Pe lângă asta, autorul are un talent deosebit de a însămânța în sufletul cititorilor o falsă speranță, pe care ulterior o smulge din brațele tale fără nici o jenă, iar când adevărul pare să se arate, ești a fel de sceptic ca și personajul. Personal, nu am mai întâlnit această tehnică în vreo carte de până acum, și chiar am rămas foarte plăcut surprinsă să o descopăr și experimentez, parcurgând cartea. O operă de artă fără îndoială.

Să spun că personajele sunt complexe ar fi aproape un clișeu, pentru că sunt cu mult mai mult de atât. Sunt unice, complicate, reale prin tumultul de trăiri și simțăminte care se zbat înăuntrul lor. Sunt deosebite și speciale, spontane și imprevizibile. Sunt ceea ce dau acestei cărți la fel de spontană și imprevizibilă, acea esență.

Finalul nu vi-l voi dezvălui, așa cum era și de așteptat, bineînțeles, însă pot spune, și trebuie s-o fac, doar un lucru despre el: nu a fost așa cum aș fi sperat, iar acest lucru a fost perfect. Finalul a fost rezumatul mai mult decât potrivit pentru tot ce s-a întâmplat, nu a fost cel așteptat, pentru că dacă ar fi fost, ar fi stricat parcă acel ansamblu genial construit până atunci. A fost finalul care trebuia să fie, și în momentul în care realizezi acest lucru, conștientizezi cât de bine se potrivește de fapt cu totul. Este ceva minunat.

„Pe cât o înțelegi mai mult (libertatea), pe atât o ai mai puțin.”

După toate aceste paragrafe, o să mai adaug un singur lucru și o să vă scutesc de acel „recomand / nu recomand pentru că”, deoarece întreaga recenzie sugerează ce ansamblu intrigant, fenomenal și devastator îl alcătuiește „Magicianul”. Ce vreau să mai spun este că, pe lângă tot ce reușește acest roman să sădească în sufletele cititorilor este și o sfidare a tuturor limitelor, fie ele sau nu imuabile. Se află întotdeauna într-o luptă cu moralitatea, adevărul, minciuna, chiar și iubirea. Este atât de realistă, încât îți dă fiori, este o reprezentare a ceea ce înseamnă viața, plastică dacă este să ne referim strict la acest aspect, însă conturează o serie de morale și lecții, care, cred eu, stau la baza unei personalități cheie în orice societate.

O carte pe care cu siguranță o voi reciti. Cine știe ce mistere mai am de deslușit printre paginile ei. Cu adevărat o provocare.

„Eu te individiez pentru singurul lucru care contează. Tot ce ai de descoperit se află înaintea dumitale.”

Please follow and like us:

Este posibil să îți placă și

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *