Recenzii

Recenzie Adâncuri Sălbatice de DeSales Harrison

  • Titlu: Adâncuri Sălbatice
  • Autor: DeSales Harrison
  • Editura: RAO
  • An apariție: 2019
  • Nr. pagini: 320
  • Disponibilă: aici!

        “Adâncuri sălbatice” repezintă una dintre cărțile ce vor rămâne cu tine… la propriu. Ea își va face loc în subconștientul tău. Acest  fapt nu este datorat firului narativ complicat sau realismului care se ascunde sub aparenta ficțiune, ci complexității de care dau dovadă personajele, cuvintelor alese cu grijă și împletiturii de elemente psihologice, filosofice și poetice.

      Cartea poate repezenta o adevărată provocare literară, una pe care nu toți cititorii o vor finaliza. Recunosc că și pe mine m-a pierdut pe alocuri, “pe lângă ape și sălbăticiuni”. Este o lectură pentru care ai nevoie de 2 “unelte” magice: răbdare și timp. Personal, a durat cam 2 saptămâni până am reușit să o termin (noroc că pot citi în paralel și am combinat-o cu ceva mai ușor).

       Este încadrată în nișa thrillerului psihologic, categorie care,  după umila mea părere, nu îi face cinste. Într-adevăr, sunt prezente elemente ce definesc genul thriller: o sinucidere, colete anonime cu dovezi incriminatoare, amenințări voalate etc. Dar aceste elemente sunt eclipsate de cele psihologie, filosofice și poetice… cu mult eclipsate! Pe alocuri, introspecția poate deveni chiar covârșitoare și insuportabilă pentru unii iubitori ai genului thriller.

… cu cât ești mai aproape de final, cu atât este mai scurtă distanța pe care știi că ai parcurs-o. Drumul nu se întinde în urma ta, ci se împăturește, iar punctul de origine te prinde din urmă cu fiecare pas.

      În privința autorului, nu pot spune că se simte neîdemanarea sau ezitarea unu începător. Ba din contră, dacă nu era menționat pe coperta anterioară, cu siguranță spuneam că are mai multe romane la activ.

     Narațiunea este prezentată prin tehnica poveste în poveste, astfel setând un mediu propice pentru o mai amănunțită analiză psihologică. Ritmul în care se desfășoară acțiunea este unul lent, uneori foarte lent. Trecerile de la perspectiva narativă obiectivă la cea subiectivă pot să creeze o ușoară confuzie. Însă, pot fi trecute cu vederea odată ce ne obișnuim cu stilul autorului.

     Povestea debutează când părintele Spurlock primește prin poștă spovedania unui psihanalist pe nume Daniel Abend. Cu părintele nu ne vom întâlni foarte des pe parcursul romanului, personajul fiind mai mult figurant. Însă, perspectiva lui este una revigorată, cea a unui om implicat fără voința lui într-o situație cu totul neobișnuită.

Totul era prea mult, viețile noastre erau prea mult. Prea multe tentații, ispite, începuturi false, promisiuni false. Prea multă durere. Prea multă jale. Și despre asta nu e nimic de spus: unele dureri, ați concluzionat, nu au consolare.

    Pentru Daniel Abend totul începe odată cu sinuciderea unei paciente. Cauza? Supradoză de heroină! Vestea morții acesteia a fost un adevărat șoc pentru Daniel, iar înmormântarea reprezentând unirea destinului său cu cel al părintelui Spurlock.

Și cunosc acea îndurerare adâncă,mărginită,pe care orice psihanalist o cunoaște. După ce a privit într-un suflet eliberat de hățișuri, care se desface și crește în lumina atenției sale, să vadă cum în cele din urmă capacul se închide, iar lumina se stinge brusc.

     Părintele îi câștigă admirația printr-un discurs cu totul aparte. Este un discurs cu iz filosofic, care a reușit să mă impresioneze și pe mine prin grația, simplitatea și empatia de care dă dovadă.

Lumea este mai plină de lacrimi decât putem noi înțelege.

     Însă, după trei ani de la nefericitul eveniment, bruma uitării este ștearsă brutal. În cutia poștală a doctorului încep să apară diverse scrisori și pachete. Scrisorile conțin același poem ce marchează simbolic o numărătoare inversă. Este clar că a fost setat un cronometru, dar pentru ce anume? Și oare ce dorește acest străin ?

Era ca și cum cineva găsise într-o debara sau o mansardă o bucată din propria mea memorie și mi-o trimisese, gândindu-se că mi-ar plăcea să o am.

     Momentul în care acest corespondent anonim apare nu putea fi ales mai bine de atât. Viața doctorului este deja într-o spirală continuă datorită rebeliunii fetei sale și plecării acesteia, într-o aparentă decizie de moment. Corespondeța aceasta este picătura care îi pune capac.

    Astfel, narațiunea devive ușor confuză, în paralel fiindu-ne prezentat trecutul tumultos al lui Daniel. Proaspăt  rezident, plecat cu o bursă de studii în Franța, acesta întâlnește marea iubire a vieții lui, Miriam. Din această iubire va rezulta Clementine.  

Iubirea nu este nimic altceva decât această disciplină a capitulării, practica abandonării reluată de la zero în fiecare zi.

      Totuși, această poveste tumultoasă nu durează mult, Miriam decizând să se sinucidă. Clementine va crește necunoscându-și mama și încercând să descopere cât mai multe despre ea. Un puzzle pe care nu îl va rezolva până la finalul romanului.

Aceasta era crima de care eram vinovat: că am ținut-o ca și cum mi-ar fi aparținut, crima mea, pentru care sunt tras la răspundere.

   Capitolele ce prezintă trecutul lui Daniel pot deveni foarte confuze și au un ritm lent, uneori chinuitor de lent. Până la deznodământ am simțit că lipsește ceva, că nu e coerent. Am început să bănuiesc chiar și că psihanalistul nostru o ia pe câmpii cu iarbă verde. Însă, la final totul prinde contur, exact ca piesa pierdută pe care tocmai ai găsit-o.

Părinte, cred că nu mai pot să disting ceea ce îmi amintesc de ceea ce mi-am imaginat. A dispărut o graniță, cea care separă amintirile mele și amintirile pe care le-am inventat pentru Clementine: ochii tăi sunt exact ca ai mamei tale.

   În concluzie, după cum am afirmat mai sus, lectura poate să nu fie plăcută pentru toată lumea. Dar merită o șansă! Niciodată nu știm cum este ceva cu adevărat, până nu încercăm. Te invit să explorezi adâncurile sălbaticie ale minții umane și îți aștept părerea în comentarii!

Este posibil să îți placă și

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *