Articole

Felinarele Norei Iuga și alte poezii

 ce iarnă tacută
și ce voluptoasă singurătatea acestui suflet
- felinarele felinarele -
cu lacrima înghețată pe sticlă
aș vrea să alerg
până la strada cu numele meu
să-i sparg caldarâmul
și să dezgrop un copil
pentru că e iarnă
și copacii ridică-n picioare
atâtea schelete
 

,,Felinarele” Norei Iuga capturează un suflet adormit în mrejele unei naturi pe cale să apună. Dar nu este un suflet oarecare, ci unul care își caută mântuirea prin întunericul pe care îl invocă spre el. Astfel, felinarele sunt doar niște mentori spirituali creionați prematur în lumea adormită, iar pentru că se caută o întoarcere la sine, timpul trebuie să își întrerupă existența.

Monologul se deschide menționând muțenia iernii, fapt ce subliniază că după un timp îndelungat, iarna poeziei este tăcută, blândă, iar natură este purtată subtil în tărâmul oniric. Acest fapt poate realiza un contrast între iernile agitate și cele calme, vizualizând la nivel simbolic un război interior sfârșit, ce a culminat prin tăcere.

Singurătatea copleșitoare a sufletului devine un pretext pentru a invoca felinarele, embleme ale începutului și ale sfârșitului, ghizi ce luminează poteci întunecate spre lumină.

C-un zâmbet îndrăzneț privesc în mine
și inima
mi-o prind în mână. Tremurând
îmi strâng comoara la ureche și ascult.
Îmi pare
că țin în mâni o scoică
în care
prelung și neînțeles
răsună zvonul unei mări necunoscute.

O, voi ajunge, voi ajunge
vreodată pe malul
acelei mări, pe care azi
o simt,
dar nu o văd?

Transfigurând Universul exterior în cel interior, “Scoica” lui Lucian Blaga este un simbol al imaginației, descoperită după o intensă confruntare interioară.
Strofele sunt construite pe principiul fragmentarismului, cu rol în consolidarea libertății curentului modernist.


Incipitul redă o modalitate de contemplare a vieții . Eul liric execută o încercare de a căpăta curaj în spațiul laș al existenței, prinzând “inima în mână”, fapt ce poate schița dorința de a cunoaște iubirea. Apariția scoicii, ce este comparată cu o comoară conduce la teleportarea acesteia într-un plan mitizat.
A doua parte a poeziei dezvoltă ambiguitate și face trimitere la zgomotul scoicii. Considerată în plan fabulos, o modalitate de a primi și de a trimite vești, scoica poartă zgomotul unei mări necunoscute în textul blagian.
“Marea necunoscută” poate reprezentat labirintul ființei umane precum și incertitudinea viitorului.

Partea finală creionează o interogație retorică, formată prin repetiția “voi ajunge, voi ajunge (..) ?”. Ni se construiește un spațiu intangibil, nesupus legilor Universale, care este imposibil să fie creat.
Malul mării, privit ca un simbol al salvării succede tragismul uman, incapabil să cunoască adevărul absolut.
Lumea mundană nu se construiește aici pe latura afectivă, ci pe latura materială. În fapt, tocmai acest lucru ne conduce orbește în largul mării sfârșitului nostru.

 Un om de sânge ia din pisc noroi                               
   și zămislește marea lui fantomă.

Versurile de mai sus fac parte din poezia “Testament” a lui Tudor Arghezi și ilustrează mitul creației, precum și pe cel al haosului primordial, căruia i-au succedat toate.

Cum din nimic a luat naștere totul și din nimic omul a luat formă; nimicul își continuă veacul până în secunda dinaintea secundei următoare. Un oarecare “om de sânge” poate reprezenta atât ființa umană în banalul ei, cu toate sistemele ce îi permit existența și cu un sânge ce este omniprezent în organism, dar poate reprezenta și o anumită caracteristică a omului,întrucât în universul arghezian nu toți oamenii se nasc cu sânge; sângele capătând aici o însușire extraordinară, fabuloasă primită doar de către persoanele care gustă cu adevărat licoarea vitală. Prin actul luării noroiului din pisc se realizează o situație ce poate fi privită dual.

Piscul, în sensul unui cioc de pasăre devine simbol al unirii omului cu creaturile naturii, precum și un schimb reciproc de trăsături, dar mai ales căpătă semnificația unui noroi ce se afla dinainte în organismul uman, care a fost păstrat în pisc. În acest caz, ne-am născut cu creația în noi, fiind capabil să facem din noi viață.

Privit dintr-o cu totul altă perspectivă, piscul mai poate simboliza și un vârf ascuțit de munte, pendulând pe chinul existenței umane de a străbate înaltul, pentru ca, ajuns în înaltul “înaltului”, ființă muritoare să cadă în prăpastia din care s-a născut. Se contemplă astfel mitul lui Sisif, care este condamnat să își care bolovanul în vârful unei înălțimi terestre pentru ca mai apoi bolovanul să se răstoarne, munca fiindu-i într-un zadar etern.
Piscul mai poate sublinia posibilitatea unei salvări care vine după potop, dar care este foarte puțin probabilă.

Elementul “noroi” din universul arghezian este în contrast cu elementul “lut” din cel biblic. Acest lucru s-ar putea explica prin faptul că doar Creatorul este capabil de perfecțiune, iar noi, oamenii, suntem obligați să ne mânjim mâinile cu noroiul umed și negricios, nefiind capabil să atingem perfectiunea.
Zămislind “marea lui fantomă”, omul de sânge reușește absolut tragediei ființei muritoare.
După toate aceste zvâcniri ale revenirii la viață, omul de sânge concepe din noroiul umed “marea lui fantomă”.
În acest context, marea nu este neapărat numai o întindere de ape, ci și un imens labirint cu suferințe. Când omul de sânge și-a creat “uriașa” lui fantomă, s-a condamnat la o moarte sigură.
Asemănând fantoma cu o umbră, se poate afirma că moartea a însoțit mereu omul, dar numai încercarea păgână de a crea viață din noroi a dus la dramatismul final.
Astfel, versurile argheziene au dansat pe tărâmul creației, pictând timid faptul că omul e damnat să nu atingă absolutul cognitiv și să își ducă viața efemeră într-un chin perpetuu.

Dansând pe un ritm inert, mort, cuvintele lui Bacovia nu se împiedică de suflarea vitală, ci din contră, o ocolesc. Moartea sufletului, pricinuită de un gol existențial, precum și de căderea în spațiul profanului se poate reliefa din poeziile “Plumb” și “Lacustră”.

Dacă în poezia “Plumb”, Bacovia se folosește de motivul plumbului, un element chimic ce întruchipează chiar sfârșitul și prin a cărui acțiune modelează, distruge elementele ce îl înconjoară; în poezia “Lacustră”, poetul se joacă cu simbolul apei, care dezintegrează materia vie.

În timp ce în “Plumb”, cititorul pătrunde în universul mortuar, participând orb, surd și mut la vegherea mortului; în “Lăcustră”, cititorul se află deja la ceremonialul final. Singurătatea, incapacitatea de adaptare în lumea ce cândva a fost condusă de zei a eului liric capătă accente nefericite în momentul în care își realizează neputința.

Zgomotul sumbru produs de coroanele elementului plumb în contextul vizitei ultimei influențe exterioare nu șochează, întrucât, totul se întâmplă într-o ordine precisă în existența elementelor guvernate de plumb.

Dând viață elementelor guvernate de plumb, poetul le oferă posibilitatea să controleze din interior exteriorul. Astfel, corpurile fizice sunt acoperite de veșmântul morții, creionând imposibilitate de a reveni la viață.

Frigul și vântul, factori ce formează aspecte climatice, capătă înțelesuri diferite în “Plumb”.
Frigul, marcat de răceala mortului poate însemna aici imposibilitatea împlinirii afective, sugerată prin lipsa unor trăiri.
Vântul poate fi reprezentat de influență exterioară, care spulberă până și intimitatea mortului. Strigând sufletul ce s-a desprins de trup, eul liric nu poate decât să își mai atârne pentru ultima dată aripile.

Please follow and like us:

Clara

Fiecare materie din jur manifestă trăire, emoție, viață, iar eu am învățat să le respect simțirile. Ador să mă întorc în trecut, citind cărți despre el şi să descopăr lucruri noi, vizualizând viitorul trecutului. Splendidul este în noi, aşa cum se regăseşte peste tot, dar ochii ar trebui să îşi deschidă suflarea căci sunt orbi la strălucirea deplină a astrului.
행복은 이미 완성된 것이 아니라, 당신의 행동으로부터 오는 것이다.

Este posibil să îți placă și

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *